Nunta Mea De Vis

29/11/2013

Nunta

20/10/2013

Cameraman cu experienta de peste 17 ani execut filmari si poze digitale pentru nunti, botezuri, majorate, onomastici, petreceri sau orice alt eveniment impor...

26/09/2013

Suntem toți vizitatori într-un moment, în acest loc - suntem doar in trecere. Scopul nostru este de a observa, de a invata, de a creste, de a iubi ... si apoi ne intoarcem acasa.

21/09/2013

Pe vremea în care oamenii abia coborâseră din Paradis ?i erau doar un mic suflu, o mică pată pe imensitatea Pământului,
totul era extrem de simplu. Legătura dintre oameni ?i Creator era puternică.
Nimeni nu încălca vreuna dintre poruncile divine, nimeni nu făcea nimic în afară de ceea ce trebuia să facă.

Oamenii mâncau, beau, unii cultivau pământul, al?ii se duceau la vânătoare.
Fiecare avea locul lui sub soare ?i totul se desfă?ura după Lege.
Nici o fărâmă de praf nu pleca sau sosea fără să fie sub aten?ia Celui de Sus.

Timpul a trecut, genera?iile se succedau precum boabele pe spicul de grâu ?i nimic nu întrerupea ordinea ?i rânduiala lumii.

În acele timpuri străvechi, fiecare pereche zămislea mul?i prunci.
Creatorul hotărâse ca oamenii, cea mai perfectă crea?ie a sa, să se răspândească pe tot pământul.

Astfel, într-un mic sat au venit pe lume 16 surori, ce urmau să fie cele mai cunoscute din întreaga lume,
atâta vreme cât omenirea va dăinui.

Pe atunci, Creatorul umbla printre oameni. To?i îl cuno?teau, dar nimeni nu-l băga în seamă.
Fiecare avea treaba lui ?i fiecare ?i-o făcea ?i nu avea nici bucurii sau nici triste?i.
Nimic mai mult. Soarele răsărea ?i apunea, recoltele erau strânse, ?i toate mesele erau mereu pline.

După un timp, Creatorul a sim?it că în această lume perfectă lipsea ceva, ar fi trebuit să schimbe ceva.

La aceste lucruri se gândea în timp ce pă?ea agale pe uli?a din sat. Plină de energie,
una dintre cele 16 surori, Dorin?a alerga, ?i în fuga ei se lovi de Creator.
Atunci îl luă în bra?e ?i rămaseră câteva secunde îmbră?i?a?i.
Copila cm s-a eliberat a continuat să fugă, dar s-a întors ?i a schi?at un zâmbet.
Atunci Creatorul a sim?it ceva, ceva ce nu mai sim?ise până atunci.
A sim?it… un sentiment, pe care l-a numit Dorin?ă în cinstea copilei.
Această dorin?ă a Creatorului devenise din ce în ce mai mare ?i mai cuprinzătoare. Dorea să creeze mai multe sentimente,
?i să le încerce pe toate. Apoi, dorea să le trimită în lumea largă ca to?i oamenii să le aibă în pieptul lor.

Dar… cm să fie ele? Cum să fie sentimentele? Trebuie să existe un echilibru.
Astfel, Creatorul a decis ca să fie sentimente bune ?i sentimente rele.
Ca să le po?i sim?i pe cele bune, va trebui să le vezi ?i să le sim?i ?i pe cele rele.

S-a pus pe treabă ?i a realizat o ?esătură complexă, precum o pânză de păianjen între toate sentimentele.
Unele dintre ele le-a făcut opuse, altele asemănătoare. A creat sentimente opuse,
despăr?ite de doar o muchie de cu?it ?i legate între ele de mii de sfori.
Alte sentimente, chiar daca sunt apropiate le-a despăr?it prin mii de ziduri.
Apoi, a luat în mâna sa un pumn de pietricele din colbul drumului ?i suflat peste ele.
Fiecare piatră a primit în miezul ei câte un sentiment.

Fiecare pietricică s-a transformat într-o Lumini?ă. Unele străluceau minunat ?i păreau ca aurul în lumina soarelui,
iar altele erau ro?ii-maronii ?i nu erau plăcute la vedere. Sentimentele nu aveau nume, dar Creatorul a decis ca fiecare pietricică,
fiecare sentiment, pe care îl va da cuiva, să fie cunoscut apoi de întreaga omenire după numele celui care l-a sim?it prima dată.

Odată hotărârea luată, el a zâmbit. S-a oprit ?i a privit în jur. A văzut casa plină de fete ?i le-a urmărit cu aten?ie.

Inocen?a, cu ochii mari ?i blânzi privea un lup ce încerca să intre în ogradă după hrană ?i încerca să ajungă la cote?ul găinilor.
Fata privea cu ochii mari sălbăticiunea ?i nu zicea nimic.

Creatorul a chemat-o la el ?i i-a dat pietricica cu sentimentul de inocen?ă.
Fata a atins piatra ?i sentimentul i-a pus stăpânire pe întreaga fiin?ă.

- Ce fac acum Creatorule? Pentru ce mi-ai dat asta? spuse feti?a privind-ul cu ochii ei mari.

- Tu vei răspândi Inocen?a în întreaga lume, spuse Creatorul cu zâmbetul său bun ?i blând.

- Bine, spuse fata ?i se întoarse în casă.

Este u?or, gândi atunci Creatorul. A?a o să fac cu toate sentimentele.

Apoi, o altă fată ce se juca în curte s-a împiedicat de o creangă ?i a căzut. Piciorul ?i l-a julit destul de rău, era o rană urâtă.
Acelei fete care stătea pe jos ?i nu putea să meargă Creatorul i-a dat suferin?a.

Atunci, s-a întâmplat ceva nea?teptat. Suferin?a a început să ?ipe de durere, acum sim?ea ?i striga după ajutor.
Era primul strigăt de ajutor care se strigase vreodată. Nimeni nu mai auzise a?a ceva în lini?tea satului.

Doar două fete au venit la acel strigăt de ajutor. Oamenii nu aveau sentimente,
a?a că nu aveau niciun motiv să vină până la fata ce ?ipa în gura mare de durere.

Cele două surori erau Triste?ea ?i Compasiunea. Fiecare, a primit câte o pietricică de la Creator.

Imediat după ce au primit aceste sentimente, fetele au sărit să-?i ajute sora.
I-au bandajat piciorul ?i au a?ezat-o cu mare grijă pe o băncu?ă mică, din spatele grădinii.

Dar, Suferin?a nu înceta să ?ipe de durere. Atunci Creatorul a decis ca sentimentele să poată veni ?i pleca din inima oamenilor.
Omul va fi cuprins pe rând de câte un sentiment. Când va veni unul, cel dinaintea lui va trebui să plece.

?i cm a hotărât acest lucru, i-a dat unei fete încă o pietricică ?i a trimis-o la Suferin?a ce ?ipa în spatele grădinii.
?i ?ipetele s-au oprit. Acea fată se numea Bucuria.

Bucuria a făcut să tacă Suferin?a.

Era minunat.

Creatorul a chemat pe alta dintre surori pentru a-i da sentimentul ascuns în piatra cea mică din mâna Sa.

Vina, după ce ?i-a primit sentimentul, ?i-a adus aminte că ea lăsase creanga în mijlocul cur?ii, ?i a început să plângă.

Repede Creatorul a mai dat piatra copilei care se numea Plăcere. Aceasta mânca o prăjitură ?i a împăr?it-o cu Vina.

?i Vina n-a mai plâns.

Dorin?ei ?i Plictiselii, care se jucau împreună, le-a mai dat pietricelele lor ?i apoi a venit rândul Extazului.

Creatorul a văzut că Extazul se iubea în camera din spate cu un flăcău de prin vecini.
Atunci, zâmbind a arucat pietricica prin crăpătura geamului, direct în patul celor doi.

- Să ave?i parte de extaz ?i când vă ve?i ruga la Mine, a spus El surâzător.

Acum, mai avea doar patru pietricele în mână. A chemat Ura.

Când Ura a primit sentimentul, primul ?i singurul sentiment ce pusese până atunci stăpânire pe ea,
a luat o figură de animal sălbatic ?i i-a dat o palmă Creatorului. Apoi a început să arunce cu pietre in El.

Creatorul fugea râzând prin curte, cu Ura după El. I-a aruncat din alergare Dispre?ului piatra ei.
Cum a atins piatra ?i sentimentul i-a încle?tat sufletul, Dispre?ul a oprit Ura din nebunia ei.

Atunci, Respectul, ce tocmai î?i primise ea pietricica magică le-a strâns pe toate surorile ei ?i le-a pus să îngenuncheze în fa?a Creatorului.

Dar… Creatorul mai avea o pietricică în mână, acea pietricică era goală, nu avea niciun sentiment în ea. Era pustie… ca o piatră.

?i totu?i, unde era ultima fată?

El ?i-a amintit că mezina tocmai se înecase în râul de la marginea satului. Acum, zăcea pe mal fără suflare. Nimeni în afară de El nu ?tia asta.

S-a hotărât să plece ca să ajungă degrabă la ultima ?i cea mai mică dintre surori.

Se sim?ea ciudat mergând pe uli?a din sat. Acum, to?i ochii erau a?inti?i asupra Sa.

Când El se apropia, oamenii îngenunchiau ?i îi arătau respect. Al?ii, când Îl priveau, aveau sufletul plin de bucurie.

Nimeni nu mai trecea nepăsător pe lângă El.

Creatorul, în imensa Lui bunătate a observat schimbarea.

La pu?in timp, după ce a ie?it din sat, pe malul râului, în spatele unei tufe de trandafiri, cea mai mică dintre surori zăcea fără suflare.

Când a privit-o cât era de ginga?ă si minunată, a ?tiut pe dată că trebuie să o readucă la via?ă.
Apoi ?i-a amintit cm oamenii se schimbaseră odată cu primirea sentimentelor.

Atunci a vrut să intre în inima lor, să vadă ce văd ei, să simtă ce simt ei. Prin urmare, în ultima pietricică,
în care nu pusese niciun sentiment a intrat El, iar pietricica magică a atins pieptul fetitei.

Copila a deschis ochii, cu Dumnezeu în inima ei.

Fetita se numea Iubire.

12/09/2013

31/08/2013

A fost odată un tată care avea trei feciori.
Într-o zi îi chemă la dânsul şi le spuse:
- Am să vă dau la fiecare câte o pungă cu galbeni.
Mergeţi în lume şi căutaţi fructul cel mai valoros.
Celui care dintre voi mi-l va aduce, am să-i dăruiesc jumătate din averea mea.

Feciorii luară pungile cu galbeni şi porniră fiecare în trei părţi ale lumii
în căutarea fructului cel mai de preţ.
După trei ani se-ntoarseră cu toţii la tatăl lor.
- Ei, zise acesta, întorcându-se către feciorul cel mare, ce mi-ai adus?
Băiatul îi răspunse:
- Fructul cel mai valoros, tată, este acela care e cel mai dulce.
Eu ţi-am cumpărat un ciorchine de strugure.
Dintre toate fructele pământului nostru, acesta e cel mai dulce.
- Bine ai făcut, spuse tatăl, mi-ai adus un fruct tare bun.
Dar tu ce mi-ai adus? Şi se întoarse către feciorul cel mijlociu.
- Tată, eu m-am gândit că fructul cel mai valoros este acela care se găseşte cel mai rar.
De aceea m-am dus în ţările sudice şi ţi-am cumpărat fructe rare, ce nu cresc pe la noi.
Uite: nuci de cocos, portocale, curmale, banane; din fiecare câte puţin,
ca să ai de unde să-ţi alegi: poftim, ia ce-ţi place!
- Bine ai făcut, fiul meu, mi-ai adus fructe minunate. Am să aleg una din ele.
Apoi se întoarse către feciorul său cel mai mic:
- Dar tu, fiule, ce mi-ai adus? De ce te-ai întors cu mâinile goale?
- Este adevărat, tată, că m-am întors cu mâinile goale,
însă banii pe care mi i-ai dat nu i-am risipit pe fructe scumpe,
ci m-am înscris la o şcoală. Trei ani de zile am tot învăţat.
Fructele pe care le-am cules nu se văd, pentru că ele se află în inima şi în mintea mea.
Socot, tată, că acestea sunt fructe valoroase...

Auzind aceste cuvinte, tatăl se bucură şi zise:
- Tu mi-ai adus fructele cele mai scumpe, fiul meu!
Tu meriţi răsplata făgăduită, pentru că nu există fruct mai valoros ca învăţătura.

29/08/2013

Se povesteste ca atunci cand Dumnezeu a facut lumea, el a nascocit si toate plantele si animalele care traiesc pe pamant.

Stand Dumnezeu in cer, el se tot gandea ce flori sa ma nascoceasca pentru a face planeta noastra aproape la fel de frumoasa ca si Gradina Paradisului.
Si cm crease pana atunci majoritatea florilor, Dumnezeu s-a gandit sa trimita pe Pamant, doi copilasi pe care ii iubea, sa vada ce flori ar mai lipsi.

Si prin voia lui Dumnezeu, cat ai clipi, cei doi copii au ajuns pe Pamant.
Au colindat ei ce au colindat pamantul, au vazut ce flori erau deja aici si acum se pregateau sa se intoarca din nou in cer.
Insa, unul dintre baietei, ispitit de Satana, nu a mai dorit sa plece inapoi spre cer. Celelalt baietel,
nedorind sa calce porunca Tatalui sau s-a reintors la Dumnezeu.

Dumnezeu s-a suparat pe baietelul neascultator si drept pedeapsa l-a prefacut intr-un spin,
care sa creasca pe pamant, dar care sa fie urat de oameni.

Intr-una din zile, copilul cel bun, se juca in cer cand dintr-o data, printr-o crapatura, a picat pe pamant.
Dumnezeu l-ar fi readus in cer pe baiatul cel bun dar hotarase deja ca nimeni nu se va mai putea intorce de pe pamant la cer.

Dar pentru ca ii era tare mila de el, Dumnezeu l-a transformat intr-un trandafir deosebit de frumos.
Trandafirul era tare iubit de oameni iar spinul era tare gelos si invidios pe el.
Asa se face ca intr-o zi spinul s-a repezit la trandafir si la intepat cu tepii lui.
Din aceasta incaierare trandafirul s-a ales pe tulpina lui cu ghimpi ascutiti.
Cu toate acestea, trandafirul a ramas iubit de toti iar spinul urat si ocolit de oameni.

Astfel, trandafirul a devenit cea mai indragita floare si un simbol al iubirii si loialitatii.

18/08/2013

http://youtu.be/iic-h-WvwjU

Cameraman cu experienta de peste 17 ani execut filmari si poze digitale pentru nunti, botezuri, majorate, onomastici, petreceri sau orice alt eveniment impor...

10/08/2013

A fost odată ca niciodată. A fost odată un împărat care avea o fată tare frumoasă, aşa de frumoasă că la soare te puteai uita dar la dânsa ba.

(Ştiu că veţi zice: iar o poveste cu o fată frumoasă? Acum fac o paranteză să vă spun ceva, chiar dacă în realitate fata nu este frumoasă, dacă se află în poveste şi dacă este bună la suflet, este musai să fie frumoasă. În poveste, dacă o fată este bună la suflet, este frumoasă, iar dacă este rea, este urâtă, să ştie omul cu cine are de-a face, din prima. Pe de altă parte, frumuseţea se află în ochiul celui care priveşte, deci dacă ştim că o fată este bună la suflet trebuie să o vedem şi frumoasă, cel puţin drăguţă. Acum, poate vă întrebaţi: bine bine, fata din povestea asta este frumoasă, bună dar este şi deşteaptă? Ei, asta veţi descoperi voi după ce citiţi povestea.)

Ei şi bineînţeles că împăratul vroia să-şi mărite fata cea frumoasă cu cel mai frumos şi mai viteaz cavaler din împărăţia lui şi din împărăţiile învecinate. Astfel că începură turniruri lungi pe care fata le urmărea cocoţată în turn, însoţită de cele zece doamne de onoare din suita ei şi plictisindu-se de moarte. Doamne, cm sunau spadele! Şi ce răcnete! Adesea prinţesa îşi întorcea faţa îngrozită pe umărul doamnei din spatele ei care îşi ferea privirea întorcându-se către doamna următoare, şi tot aşa până la ultima doamnă care îşi lipea faţa de zidul netencuit.
Trecură câţiva ani până când în sfârşit apăru un cavaler care îi învinse pe toţi ceilalţi la tragerea cu arcul, la aruncarea suliţei şi la cursa de care. Îşi înălţă ochii către turnul în care stătea prinţesa împreună cu cele zece doamne şi recită un poem dedicat ei. În poem era vorba despre un trandafir care creştea într-un turn şi care se înţelegea că nu putea fi altul decât prinţesa. Fetei îi dădură lacrimile şi îşi aruncă năframa către cavaler, semn că îşi găsise alesul.
- Mă bucur, fiica mea, zise împăratul în timp ce viteazul stătea îngenuncheat în faţa ei, că ai ştiut să-l alegi pe cel mai merituos dintre cei mai merituoşi cavaleri... şi alte vorbe de acest fel pe care fata nici nu le mai auzea, de emoţie.
Ea îi întinse mâna cavalerului iar acesta se ridică. Ieşiră să se plimbe pe sub bolţile de trandafiri. Fata băgă de seamă că alesul ei era foarte chipeş dar vocea lui era spartă şi vorbea numai despre săbii, cai şi ultimele turniruri. Prinţesa profită de tăcerea lungă dintre două cuvinte şi spuse:
-Recită-mi din nou, te rog, poemul acela atât de frumos cu turnuri şi trandafiri! Cum l-ai compus?
-Oh, spuse el, m-am chinuit o vreme, draga mea, să-l învăţ pe dinafară şi să-l recit, am angajat trei profesori pentru asta... da, şi mie îmi place... că e cu turn. Ador escaladele... saltul din turn pe cal...
-Dar măcar ai ştiut să-l alegi!
-Calul?
-Nu, poemul...
-Oh, nu am avut vreme, în timp ce îmblânzeam nişte armăsari pur sânge, profesorii mei au căutat într-un morman de cărţi şi au găsit că este poemul cel mai potrivit cu situaţia...
Prinţesa nu mai putea să dea înapoi, cu sufletul greu trebui să-şi aleagă rochia de mireasă. Ea intră împreună cu doamnele într-o sală în care atârnau de tavan până jos o mulţime de mătăsuri în toate nuanţele de alb şi pentru a o înveseli, doamnele începură să se joace ascunzându-se printre ele şi vălurindu-le. Prinţesa se luă şi ea cu joaca, smulse un văl şi îl puse pe umeri. Zboor! Zboor! striga în paşi de dans cu doamnele după ea când se ciocni de un băiat şi căzură amândoi trăgând peste ei o mulţime de pânze.
- Cine eşti tu? întreba prinţesa luptându-se să iasă de sub mătăsuri.

08/08/2013

În partea de apus a clădirii uşile erau din lemn negru roşcat
zăvorau liniştea netulburată a miilor de zile şi nopţi
nimeni nu a înţeles cm au înflorit în mai către seară
flori mari albe ca de mireasă curgeau peste mînere
peste balamalele grele şi reci de bronz şi aramă
se deschideau surprinse privind copilăros încăperile
explorau cotloane ascunse cu o nevinovăţie imperturbabilă
pînă cînd totul a devenit atît de alb încît îţi lăcrimau ochii
greutatea lor încovoia podelele pereţii grinzile
aerul se transformase într-un fel de frumuseţe irespirabilă

în partea de răsărit a cladirii erau panopliile şi astrolabul
săbiile din oţel de toledo şi armurile cavalerilor templieri
acolo pînă şi nimicul avea un loc bine stabilit în coduri enigmatice
întunericul alterna cu lumina în cumpăna perfectă a timpului
fără resentimente fără reproşuri fără regrete pe care să le poată auzi cineva
la început a fost doar parfumul strecurat ca un duh al nopţii
prin încheieturile podelelor prin crăpăturile zidurilor
vicleană promisiune a unei lumi în care speri să nu poţi muri
tulburătoare mîngîiere înfiorînd borangicul ascuns în dosul platoşei
cînd mîna îmbrăcată în fier încleştează boldul negru al morţii

lama rece a spadei a cazut involuntar fără vreo explicaţie plauzibilă
peste trupul şerpuitor al miilor de flori de mireasă a ţîşnit roşu
apoi mereu fără milă fără odihnă fără dragoste de dumnezeu
a despicat a tăiat a sfîşiat a săpat a smuls din rădăcini totul
pînă la capăt pînă dincolo de durere.

01/05/2013

Cereti sfatul specialistului, adresati-i cat mai multe intebari si nu veti fi dezamagite, veti reusi in acest fel sa aratati impecabil in ziua nuntii, din cap si pana la ultima floare!